Literatura digitală română. O foarte scurtă paranteză

Literatura digitală a încetat să fie o noutate. Studiată deja în marile și mijlociile universități ale lumii, subiect al multor rafturi de cărți de specialitate și pretext de întâlnire pentru teoreticieni din toate țările, a devenit de ceva vreme o temă necesară pentru orice gânditor din spațiul teoriei literare. De bine, de rău. Faptul că digitalul e interesant a fost bine argumentat, până acum, în spațiul romanesc. Există câteva cărți publicate, inteligente și enciclopedice totodată, câteva studii și lucrări de doctorat. Deschiderile teoretice sunt (din ce în ce mai) bogat reprezentate, semn că terenul e fertil pentru analiză și speculație. Ceea ce lipsește, însă, culturii digitale romane, sunt operele. Bun venit, din nou, în camera de rezonanță maioresciană.

Când Adrian Oțoiu încearcă să imagineze o poetică a dinamicii textuale post-optzeciste, în Ochiul bifurcat, limba șașie, o face parantetic și revendicându-se de la Arca lui Noe și Radu G. Țeposu, din spațiul autohton. Lucrează cu ce are la îndemână și pregătește terenul, centimetru cu centimetru, pentru disponibilitățile teoretice care aveau să vină (fapt remarcabil și neîndestul apreciat). Opere de discutat, nu are. Apoi, Videologia lui Ion Manolescu oferă un excelent și, pe alocuri, chiar criptic compendiu al gândirii întru digital de peste hotare, pentru că în interiorul lor nu ar fi avut, nici el, despre ce vorbi. Se profilează, așadar, un (alt?) caz fascinant de depășire a scriitorilor de către teoreticieni. O critică, în principiu, ar fi deci pregătită, aptă și bine înarmată, dacă ar avea ce să critice.

Totul pornește de la confuzia majoră făcută de creatorii-de-text-în-mediu-digital (să-i numim, provizoriu, “autori”), între specificitate și calchiere. Pe scurt, e vorba despre diferența dintre opere care nu ar putea exista altfel decât pe suport digital – specifice, deci – făcând uz indispensabil de interactivitate, interconectare, dinamică sau programare (și atâtea altele) și opere doar “transcrise” în acest mediu, perfect capabile de a exista pe suport de hârtie fără a-și pierde din sens sau stil. Așa se face că există site-uri de literatură, cenacluri online, forumuri, bloguri, chat și etern descărcabilele e-book-uri care, indiferent de valoarea estetică pe care ar putea-o avea, nu pot constitui o literatură digitală, ci o cultură de acest fel, lăudabilă și salutară, dar descalificată din start de la pretenția de nouă frontieră a literaturii.

Unde trebuie căutată, atunci, inovația? Fie în viitor, fie în îndepărtatul Occident, fie aici, dar teoretic. Internetul este, totuși, mâna dreaptă a satului global. Teoreticienii români se pot apleca asupra oricărui experiment digital din lume cu infinit mai multă ușurință decât asupra vreunei cărți străine comandate sau cumpărate sau împrumutate de departe. Proprietatea noastră comună, digitalul, ne deschide șansa unei sincronii în teorie. Pentru a ne ocupa timpul, desigur, în așteptarea alertă a producțiilor literar-digitale autohtone.

Ingredientul principal al specificității digitale este dinamica. Termenul e difuz și provizoriu, menit fiind să acopere o serie lungă și stranie de contorsiuni ale triadei clasice autor-operă-cititor. Iată, în câteva rânduri, o categorisire ad-hoc a celor-ce-nu-pot-fi-printate.

Dinamica sistemului

Prima categorie include acele opere în care capacitatea cititorului de a acţiona asupra textului este redusă la minim. Sunt experimente a caror dinamică poate produce în mod aleatoriu (sau în virtutea unui principiu prestabilit de autor) un număr cât mai mare de permutaţii ale textului, astfel încât, la fiecare “contact” cu opera, cititorul va vedea, în diferite grade, un alt text – sau, mai precis, o altă configuraţie a aceluiaşi text.

Un interesant exemplu de graniță, care pre-datează digitalul dar se înscrie, conceptual și demonstrativ, în aria acestei prime categorii este Cent mille milliards de poèmes a lui Raymond Queneau, constând în zece sonete ale căror rime sunt identice (sunetul care rimează fiind şi el acelaşi). Versurile paralele pot fi amestecate în orice ordine, iar combinatorica lor poate rezulta în 10¹⁴ sonete, toate inteligibile şi valide din punct de vedere formal.

În funcţie de suportul pe care sunt tipărite sau afişate poemele lui Queneau, utilizatorul-cititor e liber să aleagă o ordine oarecare a versurilor sau să “primească” o combinare aleatorie (în cazul ediţiilor digitale, există un buton-link care “amestecă” versurile la întâmplare cu fiecare apăsare, astfel incât se poate spune că pariul lui Queneau se “împlinește” cu adevărat doar pe ecranul calculatorului). Însă în terenul experimentelor digitale, acest tip de operă acordă cea mai puțină libertate cititorului. În același timp, nici autorul nu are control deplin asupra operei, cel puţin nu în ceea ce priveşte forma în care ea va ajunge la cititor. Dacă în cazul scrierii unui text literar “tradiţional”, prerogativul cel mai elementar (şi firesc) al autorului este de a stabili ordinea cuvintelor (ştiind, astfel, cum vor arăta ele în fața cititorului), în cazul literaturii digitale funcţia autorului este deseori transformată în cea a unui creator de sistem. Fără să poată presupune care va fi forma exactă a textului final (aşa-zisa materialitate a operei), rolul acestuia este de a crea regulile unui sistem dinamic care va produce instanțieri individuale și potențial irepetabile de text, pentru fiecare lectură în parte.

Poziţia autorului de literatură digitală devine, astfel, cea de “legiuitor”, sau de creator al unui joc, iar o bună analogie s-ar putea face cu jocul de ruletă. Autorul “construiește” obiectul fizic (stabilindu-i, deci, regulile de funcționare) iar cititorul “se joacă”, obținând un rezultat diferit de fiecare dată – unul independent de intențiile sale. În ceea ce privește autoritatea asupra obiectului estetic, nici autor, nici cititor nu par a fi privilegiați. Întâietate are (imprevizibila) dinamică a sistemului, o entitate nouă care amintește, întrucâtva, de automatonii barocului, atât de predispuși antropomorfizărilor și iremediabil mecanici.

Dinamica cititorului

O a doua categorie de experimente sunt cele în care primează “puterea” utilizatorului-receptor  asupra operei. Aici, cititorul fie are un parcurs prin operă (cu cărări bifurcate, alegeri și o posibilă finalitate – este cazul textului ergodic, popularizat de Derrida și teoretizat de Espen Aarseth), fie “pluteşte” printr-o entropie de conţinut imposibil de parcurs în totalitate. În esență, opera pe care o parcurge nu poate exista fără acţiunea lui constantă, deși întregul rămâne sub incidența regulilor dictate de autorul-legiuitor.

În acest caz, pentru a continua anologia cu jocul, autorul stabileşte regulile (mutările posibile), conținutul (tabla de joc, pionii), scopurile (a câștiga, a colabora, a înțelege, a construi) și finalitatea constructului (estetică, ludică, etc.), însă dinamica e dată de jucători și nu de sistem în sine. Autorul nu poate şti cu adevărat cum va decurge o partidă sau alta, la fel cum nu poate ști care vor fi mișcările individuale ale vreunui jucător. Poate doar anticipa, în cel mai bun caz, la nivelul purei potenţialităţi, însă anticipările sale au aceeași valoare cu cele ale oricărui individ care cunoaște regulile jocului.

Un exemplu potrivit sunt MUD-urile (Multi User Dungeons), sisteme de “explorare textuală”, apărute ca metafenomen în perioada primelor reţele de calculatoare, pe la mijlocul anilor ‘80. Scriitorul unui MUD creează cronotopul unei lumi prin care utilizatorul este liber să se mişte în voie şi cu care este invitat să interacţioneze. Citirea unui astfel de “roman” este un proces asemănător cu utilizarea unui program modern de chat: cititorul scrie o comandă în fereastra programului, iar sistemul răspunde acelei anumite comenzi, dată în acel context, printr-un paragraf de text predefinit de autor. Descoperind, bucată cu bucată, conţinutul acelei lumi ficționale, utilizatorul-cititor va fi antrenat apoi în acţiunea “romanului”, a cărei desfăşurare o va determina prin deciziile şi acţiunile sale.

Dacă această democratizare radicală a autorității narative pare familiară, este pentru că amintește aproape ad literam de revendicările teoretice ale poststructuralismului sau, mai recent, ale textualismului. Însă diferența marcantă pe care o aduce literatura digitală este transpunerea acestor teorii în substanța propriu-zisă a textului literar. Nu mai e vorba, ca și până acum, de metafore ale criticii, menite a explica (sau anunța) inovații formale bulversante. Textul digital materializează această întreagă problematică, deschizând alte întrebări, a căror simplă posibilitate de existență impune o regândire a teoriilor receptării cu care suntem obișnuiți.

În cele din urmă, o analogie mai potrivită s-ar putea face cu felul în care acţionează un programator: acesta scrie un cod care va fi interpretat de o maşină care va fi dotată, la rândul ei, cu o interfaţă pentru utilizator. Deşi există o legătură implicită între intenţiile programatorului şi produsul final al acţiunilor sale, maşina este necesară pentru compilarea și executarea codului, iar felul în care programul rezultat va fi folosit de utilizator depinde exclusiv de intenţiile acestuia din urmă. Imixtiunea indispensabilă a mașinii în procesul de creare și receptare a textului literar impune fie teoretizarea unui nou actant în triada autor-operă-cititor, fie regândirea acestor poziții pentru a face loc noțiunii înseși de dinamică.

Dinamica duală

Există și o a treia categorie de literatură digitală; cea a operelor în care apar ambele tipuri de dinamică discutate mai sus. În aceste cazuri, autorul creează un sistem al cărui conţinut nu mai este dictat în totalitate de el, ca în “jocurile” descrise mai sus, ci este furnizat (în diferite grade, în funcţie de operă) de cititorul-receptor-utilizator, sau, mai mult, este preluat din eterul digital. Cu alte cuvinte, aportul creatorului de joc este redus la o influență (și) mai abstractă (deși indispensabilă) asupra propriului construct estetic.

Un bun exemplu e oferit de sistemele textuale precum We Feel Fine, aplicație care indexează toate frazele disponibile pe internet care conțin forme ale sintagmei “I feel”, (împreună cu o serie de metadate contextuale) pentru a le afişa, dupa alegerea cititorului, în diverse sisteme dinamice vizual. Bucățile de text “dansează” în jurul cursorului, se caută între ele, se resping, sunt stridente sau se ascund – coloristic şi dimensional – în funcţie de tipul senzaţiei pe care o exprimă (recunoscută automat de mașină în baza unor dicționare și algoritmi generați de autor), sau se organizează după criterii precum ora, locul unde au fost scrise sau starea vremii, oferind utilizatorului-receptor posibilitatea de a sorta sentimente vizual şi pseudo-statistic. Frazelor (banale, stupide, poetice, neinteligibile etc) le este suprapus astfel un al doilea sens, cel dat de sistem, mai puternic sau cel puţin mai pregnant decât cel original: fiecare frază devine o sinecdocă a ideii de posibilitate-universală-de-acces; conţine, mai mult decât sensul său propriu, implicaţia unei deschideri nelimitate. Link-ul este estetizat ca link, valorizat din prisma funcţionalităţii sale şi nu a conţinuturilor pe care le uneşte. Iar întreg sistemul este inert (inexistent, in esenta) fără aportul utilizatorului.

Miza estetică a unei astfel de opere este de necontestat, iar radicalitatea cu care sunt resemantizate funcțiile autorului, operei și cititorului nu poate, deocamdată, decât să semnaleze importanța pe care o are specificitatea mediului digital pentru estetică.

Nu ar putea lipsi, în final, o notă pozitivă. Neputând nega eterna fertilitate a terenului literar românesc, rămâne de observat și menționat experimentul Babel Story. Proiect de scriere colaborativă care invită utilizatori din toată lumea să înceapă și să își continue, dupa bunul plac, poveștile. Da, textul final este printabil – și parte din miza experimentului e ca editurile să descopere noi talente – însa, cu o minoră indulgență a spiritului critic față de o inovație atât de bine intenționată, s-ar putea vorbi despre o proto-dinamică a colaborării, a dimensiunii (iată) literalmente deschise a textului. De vizitat, așadar, www.babelstory.com. În ciuda aparențelor, e românesc.

Publicat in Steaua, nr. 7-8 / 2010