Facebook, the scalpel and the Panopticon

A scalpel is a useful tool that deals with the human body. It can do wonders and it’s indispensable in certain contexts. This does not mean it’s a tool for picking your nose.

Farmecul rece al romanului american

Înainte de toate, Ragtime[*] e ușor de citit. La scurtă vreme după publicarea romanului, un critic britanic l-a numit pe Doctorow Balzac al benzinăriilor; cartea sa trebuia să fie accesibilă, placută, să cadă în mâinile tuturor și să nu aparțină literaturii grele, cu majusculă. A fost adaptată pentru film de Milos Forman și  apoi pentru Broadway, cu egal succes. Trebuia să fie o bucată de istorie americană recuperată de dragul amintirii și succesul comercial al unui autor aproape afirmat. A devenit, între timp, bibliografie obligatorie în majoritatea liceelor din Statele Unite și punct de referință (sau exemplu clasicizat deja) pentru New Criticism – încă nou în anul scrierii cărții – și alte teorii ale postmodernismului. Linda Hutcheon îi dedica o scurtă analiză, apoi Christopher Morris etc., astfel încât apariția sa pe rafturile românești la sfârşitul lui 2007 trebuie primită mai degrabă drept o „restituire” necesară decât o noutate editorială.

Roman bolnav, al nostru, al tuturor

Attila Bartis s-a născut în 1968 la Târgu Mureş, iar din 1984 trăieşte în Budapesta. Romanul Tihna, publicat în Ungaria în 2001, a fost tradus deja în bulgară, spaniolă şi germană. Adaptarea scenică Mama mea Cleopatra se joacă încă la teatrul din Budapesta.

Romanul lui Attila Bartis a fost numit, nu o dată, o capodoperă. Dincolo de starea pe care o construieşte, e aproape inutil să vorbeşti despre subiectul cărţii sau să o recomanzi, altfel decât recomandând-o pur şi simplu. Am fost tentat, o vreme, să văd o poveste de dragoste pe fundalul ruinelor comunismului: ca în Titanic, povestea n-ar fi fost remarcabilă fără dezastru şi nici dezastrul altceva decât istorie, fără ea. Doar că tema comunismului (şi post-) nu e aici documentar minimalist, nici amintiri grotesc-îndulcite, nici balaur pluricefal cu dosare şi aluzii, nici sânge de recuzită.

Echinox

Acum trei ani, un număr din Echinox vorbea despre revistele culturale serioase. De atunci, revista a schimbat două colective de redacţie, un sediu şi o menţiune îndârjită de pe copertă, care o lega de Universitate. Acum vorbim, oarecum alţii, despre celelalte reviste. Şi această schizoidie interioară, cu pendulări între debut şi „panta carierei” ne dă tot dreptul să o facem.

Vocea Echinoxului e colectivă, serioasă, plină şi apăsată de tradiţie, debutantă, nesigură, avântată şi apoi responsabilă. Avem un fel de identitate (de post) de care nu ne apropiem (asumabilă, poate, doar târziu şi fals, retroactiv), solidă, cu toate acestea, şi resimţită de la bun început drept inevitabil deja: we are the Borg.

Un Fight Club subtil

Incearcă să scrii o carte intreagă ca pe o rețetă de papanași. Ușor de scris, ușor de reprodus. Spune-i roman.[*] Ia-te în serios și afundă-ți cititorii în stilul ăsta monocord, rigid și insuportabil. Sau încropește un discurs de-al lui Tyler Durden și prelungește-l trei sute de pagini. Ai grijă să nu spună mare lucru. Presară automatisme verbale destul de des cât să convingă pe oricine că nu ai recitit nici o pagină din manuscris: “azi, vremea se anunță adolescentină, cu trucuri ieftine și redundanță comercială.” Nimic nu e sentențios fără să fie și patetic. Îngroașă pretențiile textului și vezi să nu devină comod sau ușor de citit – nimic nu e comercial fără să fie și filosofic.

Palahniuk denunță societatea de consum din cărți croite perfect pentru rafturile supermarketurilor. Câteva romane reușesc o prospețime marca Hollywood – impactul șocant al exploziei neașteptate, al ucigașului cu personalitate dublă, polițist în același timp etc – atingând punctul de vârf al categoriei lor literare: distrează inteligent, impun o lectură febrilă, intrigă, pun întrebări care pot fi luate în serios și captivează, în sfârșit, cititorul, fără a-l insulta.

Vilém Flusser si alteritatea mecanica

Pentru Flusser, o fotografie constă aproape în întregime în combinatorica valorilor fiecărei variabile tehnice a aparatului de fotografiat. Aceste “categorii” “se află pe fața lui exterioară și pot fi manipulate de acolo”. Astfel, “ceea ce apare în fotografie sunt categoriile aparatului de fotografiat, care învăluie ca o plasă condiționările culturale și lasă liberă privirea numai prin ochiurile plasei” sau: “Târâșul său [al fotografului, n.n] este un joc combinatoriu cu categoriile aparatului, iar ceea ce noi putem interpreta din fotografie este structura acestui joc, și nu structura nemijlocită a condiționărilor culturale înseși” Aceste condiționări, împreună cu intenția fotografului, la rândul ei culturală, sunt angajate într-o luptă constantă cu “voința” superimpozată a aparatului – o luptă aproape în întregime pierdută (sau care se pierde incă), în viziunea lui Flusser.

Mircea Muthu. Articol in Dictionarul Echinox. Perspectiva analitica, editia II

M.M. s-a născut la 1 ianuarie 1944 în Iernut, judeţul Mureş. În prezent este profesor universitar doctor, Decan al Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Este coautor al volumelor: Scriitori Români. Mic Dicţionar (1978), Dicţionarul Scriitorilor Români, I (1995), II (1998), III (2003), Dicţionar Esenţial al Scriitorilor Români (2001), Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti, I (1998), II (1999), III (2000), IV (2003). După debutul în revista Tribuna, a publicat numeroase articole în majoritatea revistelor culturale din România.

Nişa indeterminării. O lectură carteziană a poeziei Demonism

Textul de faţă urmăreşte să ilustreze un moment aparte al evoluţiei viziunii eminesciene din a doua etapă de creaţie, înspre adoptarea unui model cosmologic de tip kantian. Ipoteza de la care voi porni este similaritatea de structură a viziunii din postuma Demonism cu o porţiune a eticii lui Descartes, analogie care poate contribui la înţelegerea mecanismului răzvrătirii de tip titanian, în conjunctură cu o valenţă aparte a naturii, ca şi concept, în imaginarul poetului. Aici, transformarea demiurgului în pură inteligenţă mecanică, abstractă[1] nu este pe deplin încheiată; creatorul este încă prezent, înfăţişat, pentru început, într-o ipostază a plenipotenţei, într-un cadru paradisiac, apoi relevat drept un Ormuz malefic, plictisit în marea-i singurătate[2], creator involuntar, excedat de propria creaţie. În opoziţie cu acesta, se conturează o imagine a naturii ca zonă compensativă într-un sens diferit de cel determinat de constructele onirice ale ipostazei geniului.

Generatia lor, comunismul nostru

E cel puţin straniu felul în care li se impută noilor autori lipsa de responsabilizare în privinţa unui trecut comunist pe care, în ponderi diferite, l-au trăit. Lăsând imputarea între artefactele senilităţii, specificitatea vine din felul în care vârsta pe care o avea fiecare autor în momentul revoluţiei devine limita pierderii unei lumi, în cele mai multe cazuri, cunoscută în afara oricăror estimări valorice – cu cât mai mică vârsta, cu atât mai stranie şi fascinantă acea lume. Există, aşadar, atâtea nuanţe ale viziunii câte vârste individuale de autori. Lumea pierdută, însă, e a copilăriei, a poveştii şi a comunismului, indisolubil întreţesute, astfel încât dorinţa de a reflecta o realitate personală devine încercare de recupereare a abominabilului şi totodată introspecţie culturală.

Mircea Eliade. Huliganism şi nostalgia centricităţii

Preocuparea lui Mircea Eliade pentru tema centricităţii este recunoscută drept unul dintre cele mai explicite exemple de întâlnire şi acord dintre prozator şi omul de ştiinţă. În acest sens, critica literară^[1] identifică două etape de creaţie beletristică, delimitate de ponderea tematicii derivate din vocaţia de istoric al religiilor. Etapa existenţialistă are ca principale repere romanele Întoarcerea din rai şi Huliganii. Autenticitatea, aşa cum e teoretizată de Camil Petrescu, e integrată, cu mici amendamente, în viziunea lui Eliade asupra romanului. Opţiunile sale estetice din această perioadă (începutul si mijlocul anilor 30) sunt puternic influenţate de teoria cu popularitate crescândă între congenerii săi a trăirismului şi de operele unor Huxley, Joyce, Italo Svevo, Gide sau Papini.